Justiție suspendată – Când statul român întârzie, drepturile cetățenilor rămân încălcate

Potrivit unui raport Democracy Reporting International (DRI) în colaborare cu European Implementation Network (EIN)[1], România, alături de Ungaria, ocupă primele locuri dintre statele membre ale Uniunii Europene care nu execută hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei monitorizează constant executarea hotărârilor Curții de la Strasbourg. Din 2011 există două tipuri de proceduri: una standard și una sporită, rezervată cauzelor cu implicații structurale sau care necesită modificări de legislație, practici sau politici la nivel național. În raportul din 2024, România avea 411 cauze aflate în procedura de executare, dintre care 111 erau clasificate ca indicând probleme structurale, fiind necesară intervenția directă și asumată a Parlamentului, Guvernului și a altor autorități centrale.

Refuzul sistematic de a pune în aplicare hotărârile CEDO indică nu doar o criză de responsabilitate, ci o formă de dispreț față de statul de drept și față de cetățenii ale căror drepturi au fost încălcate. Fiecare decizie neexecutată este o nedreptate prelungită și o șansă ratată de reformă, fiind un simptom al unui stat care își ignoră cetățenii. Refuzul statului de a implementa pe deplin și în mod sustenabil standardele europene în materia drepturilor omului are ca efect slăbirea statului de drept, încrederea scăzută a cetățenilor în sistemul de justiție. România riscă să fie percepută ca un stat neserios, care încalcă cu bună știință obligațiile internaționale și care ar putea aluneca periculos spre iliberalism. De asemenea, este important să nu uităm că obligația statului român nu este doar o obligația europeană, ci și o obligație constituțională, articolul 20 din Constituția României consacrând principiul priorității reglementărilor internaționale în fața celor naționale în materia drepturilor omului.

România a fost condamnată de CEDO pentru o gamă largă de violări ale drepturilor fundamentale, pe care statul român le-a ignorat constant, fără a adopta măsurile reale de prevenire a recurenței acestora. Oferim doar cu titlu de exemplu câteva cauze importante în care sectorul neguvernamental din România a avut o contribuție semnificativă fie prin acțiuni de litigare strategică, fie prin acțiuni de monitorizare și supraveghere a procesului de executare:

• Protecția juridică, îngrijire medicală și asistență socială inadecvate acordate persoanelor cu dizabilități intelectuale sau afecțiuni de sănătate mintală – Centrul de Resurse Juridice în numele domnului Valentin Câmpeanu împotriva României (47848/08)
• Neîndeplinirea obligației de a adopta măsuri adecvate pentru combaterea și prevenirea violenței domestice și asigurarea unui cadru legal care să ofere protecție reală victimelor – Balsan împotriva României (49645/09)
• Eșecul autorităților naționale de a investiga în mod eficient infracțiunile motivate de ură – M.C. și A.C. împotriva României (12060/12)
• Neîndeplinirea obligației de a asigura dreptul la viață privată și de familie prin acordarea unei forme de protecție juridică reală și efectivă cuplurilor formate din persoane de același sex – Buhuceanu și alții împotriva României (20081/19)
• Penitenciare și centre de detenție supraaglomerate, cu condiții degradante și fără soluții reale, lipsa cronică de îngrijire medicală adecvată pentru deținuți – Bragadireanu împotriva României (22088/04)
• Intervenție violentă a poliției bazată pe profilare etnică, pornind de le prejudecată autorităților că etnia ar determina comportamentul infracțional – Lingurar împotriva României (48474/14)

Deși executarea hotărârilor CEDO este obligatorie, România nu dispune nici în prezent de un mecanism eficient de monitorizare, executare, și coordonare între diferitele autorități care ar trebui să adopte o serie de măsuri pentru prevenirea unor noi violări ale drepturilor fundamentale. În prezent, Guvernul, prin Agentul Guvernamental al României la CEDO, transmite planurile de acțiune către Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei, dar autoritățile responsabile cu implementarea reformelor necesare acționează în lipsa unui mecanism de constrângere reală. Parlamentul, la rândul său, în lipsa unei voințe politice asumate, ignoră deliberat adoptarea unor soluții legislative care vizează drepturile fundamentale, blocând reformele esențiale prin inacțiune și complicitate tăcută. În lipsa unei arhitecturi instituționale, transparente și asumate la nivel politic, hotărârile CEDO devin simple declarații simbolice, iar drepturile recunoscute de Convenție nu ajung niciodată în viața reală a celor cărora li se adresează.

Pentru a rupe cercul vicios al neexecutării hotărârilor CEDO, România are nevoie de un cadru instituțional clar și de responsabilizare efectivă a tuturor actorilor implicați. FDSC propune următoarele măsuri imediate:

1. Înființarea unui mecanism interinstituțional de monitorizare, sub coordonarea Guvernului, care să includă autoritățile centrale și locale, reprezentanți ai sistemului judiciar și societatea civilă.
2. Obligația Guvernului de a publica periodic (trimestrial) un raport privind stadiul executării, cu indicatori clari de progres și termene asumate.
3. Asumarea unui angajament explicit privind executarea hotărârilor CEDO la nivelul Guvernului și a Parlamentului, ca obiectiv prioritar pentru statul de drept
4. Corelarea bugetării politicilor publice și a strategiilor naționale cu obligațiile rezultate din hotărârile CEDO, astfel încât neexecutarea să nu mai poată fi justificată prin lipsa fondurilor
5. Campanii de informare publice despre drepturile garantate prin Convenția Europeana a Drepturilor Omului și despre obligațiile statului, pentru a crește presiune civică asupra decidenților de la toate nivelele.

Un stat care ignoră hotărârile CEDO este un stat care nu doar încalcă tratatele internaționale, ci neagă propriul său angajament față de cetățeni, justiție și demnitate umană. Este responsabilitatea tuturor actorilor – de la parlamentari, la profesioniști ai drepturilor, la societate civilă să transforme aceste hotărâri în realitate. Justiția nu poate fi amânată la nesfărșit, mai ales când e vorba de oameni, nu de statistici.

Bianca Oprea – Consilier juridic